A fost un fotbalist român. A evoluat la CCA, alături de Francisc „Feri” Zavoda, fratele său. Impresiona prin tenacitate, era robust, adept al fotbalului în forță, atletic, bărbătesc, dar niciodată dur sau periculos (n. 26 iulie 1929, Rodna, Bistrița-Năsăud, România – d. 14 iulie 2014, Bistrița, România).

Zavoda II a fost legitimat la vârsta de 11 ani la formația Minerul Baia Mare. El a fost selecționat în 1942 în tabăra de juniori de la Budapesta, alături de alți tineri care aveau să devină mari fotbaliști în formația de aur a Ungariei: Gyula Grocsics, Ferenc Puskás, Sandor Kocsis sau Joszef Zakharias. La 16 ani Zavoda a debutat în echipa de seniori a formației băimărene, iar în toamna anului 1950 s-a transferat la CCA București.

Zavoda, care evolua pe postul de fundaș, a acumulat 248 de prezențe în prima ligă română, marcând două goluri. La formația roș-albastră avea să evolueze nu mai puțin de 14 ani, până în anul 1964. A cucerit nu mai puțin de 11 trofee cu formația militară, respectiv șase campionate ale României (edițiile 1951, 1952, 1953, 1956, 1959-1960, 1960-1961) și cinci ediții ale Cupei României (1950, 1951, 1952, 1955, 1961-1962). După ce a evoluat inclusiv la Jocurile Olimpice de la Helsinki din anul 1952, Vasile Zavoda a părăsit Steaua în 1964 și a mai evoluat un an la divizionara secundă ASA Târgu Mureș înainte de a se retrage din activitatea de jucător. Ca antrenor, Zavoda a antrenat la nivel de juniori la clubul Steaua și la echipa națională, fiind chiar și secund al acestor echipe în mai multe dăți. A fost selecționat de 20 de ori în echipa națională a României, pentru prima dată în 1951, împotriva Cehoslovaciei, și pentru ultima dată în 1962, împotriva Germaniei de Est. În 1964, pe când avea 35 ani, Zavoda a jucat în ultimul său sezon ca profesionist, pentru ASA Târgu Mureș. Ca antrenor, Zavoda a antrenat la nivel de juniori la clubul Steaua și la echipa națională, fiind chiar și secund al acestor echipe în mai multe dăți. A fost locotenent colonel în Ministerul Apărării Naționale.

Francisc Zavoda (n. 14 aprilie 1927, Rodna, județul Bistrița-Năsăud – d. 2011, București) a fost un fotbalist român remarcabil al anilor ’50, cunoscut mai ales pentru activitatea sa la Steaua București și pentru selecțiile în echipa națională a României.

A început fotbalul la echipe locale din Rodna și Baia Mare, remarcându-se rapid prin talentul său ofensiv și tehnica bună. În 1950, a ajuns la CCA București (actuala Steaua), unde a devenit o figură importantă, jucând pe postul de atacant. Cu Steaua, a cucerit mai multe titluri de campion și Cupe ale României.

A făcut parte din “generația de aur” a Stelei din anii ’50, alături de fratele său, Vasile Zavoda, și de alți jucători emblematici. A fost selecționat de 8 ori în echipa națională a României, marcând un gol.

După retragerea din activitatea de jucător, Francisc Zavoda a fost antrenor, activând în special în ligile inferioare, fără a avea însă o carieră la fel de strălucită ca în teren.

A rămas în istoria fotbalului românesc ca unul dintre reprezentanții de seamă ai fotbalului militar și ca un nume legat de gloria începuturilor Stelei București.

A fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918 (n. 22 februarie 1898, Rodna, județul Bistrița-Năsăud – d. secolul al XX-lea).

A fost avocat, iar în timpul Primului Război Mondial a luptat în armata austro-ungară cu gradul de locotenent, fiind și membru al secției locale a Partidului Social Democrat. După 1918 a fost avocat la Rodna, Aiud, Satu Mare și Cluj. În 1936 este numit notar public în Baia Mare. Iar în 1946 devine judecător la Tribunalul din Zalău. Totodată, colaborează la publicațiile Zorile, Cronica sau Gazeta. Ca deputat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918 a fost delegat al Partidului Social Democrat

A fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918 (n. 18 februarie 1882, Rodna – d. 1951, Rodna).

Victor Sângeorzan a studiat șapte clase, fiind muncitor și, mai târziu, membru al organizației Partidului Social-Democrat Român din Rodna. După 1918, acesta a fost viceprimar și, apoi, primar în Rodna. A decedat în 1951 .

Credenționalul Secției locale a Partidului Social-Democrat Român din Ungaria și Transilvania, în care scrie ca Victor Sângeorzan a fost ales, la data de 28 noiembrie 1918, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1918
Ca deputat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918, Victor Sângeorzan a reprezentat Secția română a Partidului Social-Democrat din Rodna, alături de Alexandru Cârdan și Iosif Tăpălagă

A fost un botanist român, membru titular al Academiei Române (n. 28 august 1816, Rodna, Districtul Năsăud – d. 30 mai 1906, Rodna, Comitatul Bistrița-Năsăud).

Descendent dintr-o familie de țărani săraci (Șteopan), a fost crescut de bunicul său, preotul greco-catolic Gherasim Porcu (latinizat Porcius), al cărui nume l-a moștenit prin adopțiune. A urmat (1827- 1831) cursurile Școlii militare normale cu limba de predare germană din Năsăud, apoi liceele din Blaj și Cluj. În 1836 era învățător în Rodna-Veche. În anul 1844 obține o bursă de la fondul grăniceresc pentru a studia la Institutul pedagogic din Viena, timp de 2 ani.

În anul 1848 a fost primit în audiență pentru apărarea drepturilor națiunii române din Transilvania de către împăratul Ferdinand I al Austriei, fapt ce i-a atras arestarea și deportarea la Cluj, pe timp de un an, din partea autorităților revoluționare maghiare.

A ocupat diverse posturi administrative la Reteag, Beclean, Săliște, Rodna și Năsăud, ajungând, în 1867 subprefect (vice-căpitan) al districtului Năsăud. În 1877 s-a pensionat din calitatea de președinte la „Sedria orfanală” a comitatului Bistrița-Năsăud, înființată încă din 1867.

Începând cu anul 1882 a fost membru al Academiei Române.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și-a petrecut verile alături de botanistul Antal Czetz⁠(hu)[traduceți], cei doi realizând împreună prima catalogare a florei din zona Rodnei. Porcius a fost unul dintre cei mai de seamă creatori ai terminologiei botanice românești. A colaborat de asemenea cu Dimitrie Brândză la Flora Dobrogei, revenindu-i precizarea nomenclaturii și a sinonimelor, alcătuirea cheilor de determinare și scrierea diagnozelor. În Biblioteca Academiei Române se află manuscrisul (B.A.R nr. 3281) intitulat Explicarea termenilor botanici, care se folosesc în opurile botanice la descrierea plantelor fanerogame și criptogame vasculare. Cu îndrumările și anexele necesare pentru determinarea genurilor și familiilor naturale care provin din Europa medie, manuscris de o deosebită importanță pentru crearea terminologiei botanice românești. A descris o serie de specii noi: Heracleum carpaticum, Centaurea carpatica, Pulmonaria dacica, ș.a., iar altele îi poartă numele: Festuca porcii, Sassurea porcii.

A primit Medalia „Bene Merenti” (aprilie 1905).

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Florian_Porcius

Mircea Otto Haupt s-a născut la data de 7 aprilie 1899 în localitatea Rodna Veche (județul Bistrița Năsăud). A urmat studii militare la Școala de Ofițeri de Infanterie Cașovia (1915-1917). După absolvirea Școlii de Ofițeri, a fost încadrat ca sublocotenent în armata austro-ungară, iar după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, devine ofițer în Armata Română (1919), sub numele Mircea Haupt. Urcă pe rând treptele ierarhiei militare, fiind comandant de pluton, companie și batalion. A fost înaintat la gradele de locotenent (1923), căpitan (1929) și apoi maior (1939).

După intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, maiorul Mircea Haupt îndeplinește funcția de Șef al Biroului Adjutanturii al Diviziei 5 Infanterie (1941-1942). În noiembrie 1942 a fost luat ca prizonier în U.R.S.S.. Semnează o adeziune și se înrolează în Divizia 1 Infanterie Voluntari „Tudor Vladimirescu”, formată din prizonieri români, care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă tradare pe timp de război), încălcându-și astfel jurământul de credință față de țară și Rege, fiind numit locțiitor tactic al comandantului (noiembrie 1943 – octombrie 1944, ianuarie – martie 1945) și comandant al Diviziei (octombrie 1944 – ianuarie 1945 și martie – mai 1945). A fost avansat la gradele de locotenent-colonel în februarie 1944 și apoi colonel în decembrie 1944. Prin Decretul Regal nr. 3232/11 noiembrie 1946, colonelul Haupt a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a cu spade.

După terminarea războiului, Mircea Haupt este înaintat la gradul de general de brigadă (1947) și numit Comandant Militar al Capitalei și subinspector general al Armatei pentru Educație Cultural-Politică (1947-1948), apoi șef al Spatelui Armatei (ianuarie – aprilie 1949), comandant al Corpului 5 Tancuri (mai 1949 – noiembrie 1950), comandant al Comandamentului Trupelor de Tancuri și Mecanizate și al Regiunii I Militare.

Urmează apoi Cursul Academic Superior de pe lângă Academia Militară Generală (decembrie 1953 – septembrie 1954), la finalizarea căruia este înaintat la gradul de general-locotenent (august 1954). În paralel cu studiile urmate, este numit în postul de comandant al Corpului 38 Armată (1953-1955) și apoi al Regiunii II Militare (1955-1959). În anul 1957 devine general-colonel, apoi, în mai 1959, este trecut în rezervă.

Generalul Mircea Haupt a încetat din viață la data de 7 noiembrie 1981, în București.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Haupt

Este un filosof român, cercetător în domeniile fundamentalismului religios, filosofiei post-holocaust, imaginarului religios în publicitate, consilierii etice și dezvoltării personale (n. 1966).

Biografie
Sandu Frunză este profesor universitar doctor, doctor habilitat în cadrul Departamentului de Comunicare, Relații publice și Publicitate al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, România. A urmat stagii de specializare, de cercetare și documentare în filozofie, studii religioase, religie și politică, biopolitică, etică relațională, deontologie, filozofie evreiască, în centre universitare precum Boston, Budapesta, Ierusalim, Montpellier, Munster, Philadelphia, Salt Lake City, Santa Barbara, Sofia, Viena.

· 1988 – 1993 a urmat studii universitare la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie, Secția Filosofie, Specializarea Filosofie și Istorie.

· 1993 – 2014 a ocupat prin concurs pozițiile de preparator (1994), asistent (1996), lector (1999), conferențiar (2004) la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. În 21 februarie 2014 ocupă prin concurs postul de profesor la Departamentul de Comunicare, PR și Publicitate, Universitatea Babeș-Bolyai, pentru cursurile: Religie, Comunicare, Biopolitică în filosofia contemporană; Etica în publicitate; Structuri mitice ale limbajului publicitar

· 1996 – 2000 a parcurs studiile doctorale în Filosofia culturii, valorilor și a istoriei, la Universitatea Babeș-Bolyai. În data de 12 decembrie 2000 obține titlul de doctor în filosofie. Pentru teza de doctorat l-a avut coordonator științific pe prof. univ. dr. Aurel Codoban. A fost publicată în 2001 la Editura Dacia (o editură foarte cunoscută în acea vreme) cu titlul Experiența religioasă în gîndirea lui Dumitru Stăniloae. O etică relațională.

· Din 2001 este coordonator al Seminarului de Cercetare Interdisciplinară a Religiilor și Ideologiilor, un grup de cercetare și dezbatere destinat tinerilor cercetători. Este președinte al SACRI Arhivat în 11 februarie 2009, la Wayback Machine..

· 2004 – 2007 a fost pentru un mandat șeful Catedrei de Filosofie Sistematică, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”. Pentru perioada 2005 – 2006 a îndeplinit și mandatul de șef al Departamentului de Filosofie.

· 2005 a primit Premiul Academiei Române

· Din 2013 este coordonator al Romanian Unit of the International Network of UNESCO Chair in Bioethics (Haifa)

· 2013 i se acordă atestatul de abilitare și calitatea de conducător de doctorat în domeniul științelor politice în urma susținerii publice a tezei de abilitare cu titlul Ethical Reconstruction of Public Space through Rethinking of the Relationship among Philosophy, Religion and Ideology.[4] Din 2014 este conducător de doctorat, domeniul științe politice, la Școala doctorală de științe politice și științele comunicării Arhivat în 30 ianuarie 2016, la Wayback Machine., Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Contribuții semnificative
Are contribuții semnificative pe teme de fundamentalism religios, religie și politică, filosofia postholocaust, etică relațională, etica în comunicare, relații publice și publicitate, imaginar religios în publicitate, dezvoltare personală și responsabilitate socială.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sandu_Frunz%C4%83

S-a născut în comuna Rodna, pe atunci parte a Districtului Grăniceresc Năsăud, ca fiu al țăranilor Grigore Domide și Matroana Gușăembrie, scris uneori Gerasim Domide, (n. 19 ianuarie 1856 – d. 16 decembrie 1909, Bistrița) a fost protopop greco-catolic al Bistriței, memorandist.

A urmat cursurile Gimnaziului superior greco-catolic din Năsăud, fiind bursier al fondurilor grănicerești. După bacalaureat a fost încorporat în Regimentul 63 cezaro-crăiesc din Bistrița.

A dorit să studieze dreptul la Universitatea Franz Joseph din Cluj (actuala Universitate Babeș-Bolyai), dar posibilitățile materiale ale părinților nu i-au permis, astfel încât, până la urmă, a urmat teologia la Academia din Gherla, pe care a absolvit-o în 1880. În toamna aceluiași an s-a căsătorit cu fata prim-pretorului (prim-curatorului) din Monor, Paramon Sălvan, o fată frumoasă și cu zestre. În data de 12 februarie 1881 a fost numit preot-capelan la Rodna. Însă în 1883, după 3 ani de căsătorie, preoteasa Elisabeta Domide a murit, lăsând în urmă un preot văduv cu doi copii, Leonida și Elena.

La Rodna, ca tânăr preot, Gherasim Domide s-a îngrijit de repararea vechii Biserici „Sf. Gheorghe” (monument istoric) și a casei parohiale. A edificat o nouă școală confesională greco-catolică, îndemnând părinții să-și dea copiii la carte. Părintele Gherasim Domide a sprijinit înființarea Asociației culturale „Casina Română” din Rodna, însă aportul său important a fost cel de participant la redactarea și susținerea Memorandumului Transilvaniei.

În data de 14 mai 1894 preotul Gherasim Domide a făcut o declarație istorică în fața judecătorilor maghiari din cadrul procesului memorandiștilor, desfășurat la Cluj, în sala de festivități a clădirii Reduta (azi, Muzeul Etnografic al Transilvaniei), când a pledat pentru recunoașterea oficială a nației române și recâștigarea autonomiei Transilvaniei față de sistemul dualist austro-ungar. În consecință, a fost condamnat de autoritățile maghiare la 2 ani și 6 luni de închisoare. După câteva luni a fost încarcerat la Blaj. Însă, în data de 15 septembrie 1895 fost grațiat de împăratul Franz Joseph, împreună cu ceilalți memorandiști condamnați la închisoare.

După întoarcerea din penitenciar, Gherasim Domide a fost primit cu ostilitate de autoritățile locale. Devenind vacant postul de vicar foraneu la Năsăud, prin moartea vicarului Dr. Ioan Pop, Părintele Gherasim Domide a încercat să obțină această funcție de conducere a Vicariatului unit al Rodnei. Episcopul unit de Gherla, Dr. Ioan Sabo s-a opus inițial numirii lui Gherasim Domide ca vicar la Năsăud, motivând anumite considerente politice, numindu-l în schimb ca vicar foraneu pe Ciril Deac. Însă, în anul 1901 episcopul Ioan Sabo l-a numit pe Gherasim Domide în funcția de protopop-administrator (protopop secund) al Protopopiatului unit de Bistrița.

Memoria
În fața Căminului Cultural din Rodna se află ridicat bustul protopopului greco-catolic Gherasim Domide, alături de un alt om de seamă al Țării Năsăudului, academicianul Florian Porcius.

Leonida Domide (n. ianuarie 1882, Rodna Veche – d. septembrie 1950, Cluj) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. Leonida Domide a fost fiul cunoscutului memorandist Gherasim Domide și al Elisabetei.

S-a născut la 11 ianuarie 1822 la Rodna (jud. Bistrița- Năsăud) . În 1881/1882 a absolvit școlile grănicerești, ulterior a urmat școala la Bistrița, Vác și Blaj. La Blaj, profesorul său, Iacob Mureșianu, i-a descoperit talentul muzical și l-a determinat să se îndrepte înspre compoziție. A urmat studiile Facultății de medicină din Cluj și, din 1899, le-a continuat la Budapesta, unde a studiat și muzica. Devine medic în 1905, lucrând în mai multe localități ale comitatelor Bistrița și Solnoc-Dăbâca. În perioada interbelică a deținut funcția de medic-șef al județului Someș.

Sub îndrumarea lui Mica Petru Maior, Societatea a văzut nașterea primului său cor armonios. Într-un moment de pură artă, acest cor a adus la viață capodopera captivantă a lui Iacob Muresianu, „Brincoveanu Constantin”, într-un spectacol de debut care a lăsat inimile fermecate. Într-o scrisoare sinceră din 14/27 aprilie 1907, stimatul președinte al Societății, Pompiliu Nistor, și-a exprimat profunda recunoștință pentru munca transformatoare din ultimii 5-6 ani.

Leonida Domide va participa activ la evenimentele din 1918, iar, la 27 noiembrie, va fi ales drept unul dintre cei cinci delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care să reprezinte Ileanda Mare. Încă din timpul facultății fost membru al Societății Petru Maior, organizând și fiind, totodată, dirijor al corului studenților români. A publicat două compoziții în revista Muza Română: Suvenir de Blaj și Someșana, care a fost prelucrată de violonistul Karel Kolar. În schimb, Suvenir de Blaj, va fi interpretată la pian, de către Enea Borza.

Cea mai de seamă compoziție a sa a fost: Înșiră-te mărgăritare, compusă, în 1909, după o legendă a lui Vasile Alecsandri și publicată în 1912, în stilul baladelor profesorului său Iacob Mureșianu, fiind o lucrare pentru soliști, cor și orcgestă.

A fost membru fondator a Societății Compozitorilor Români, înființată în 1920, sub președinția lui George Enescu.

A murit în septembrie 1950, la Cluj.

A fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (n. 1874, Rodna – d. 1920, Rodna), organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. Alexandru Cârdan a fost agricultor și meseriaș iar ulterior președinte al organizației P.S.D  Rodna.

Ca deputat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918 a reprezentat, ca delegat de drept, Secția română a P.S.D. din Rodna.

S-a născut la 22 februarie 1936, la Cluj. În 1952, după terminarea studiilor liceale, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru complot împotriva statului. Între 1955 şi 1960 a urmat cursurile Institutului Teologic Protestant, iar după absolvire a lucrat timp de patru ani la un birou de copiat acte. A început să publice din anul 1965, iar din 1969 a devenit liber-profesionist. În 1982 a emigrat în Ungaria, unde a fost, până la pensionare (în 1998), redactor la editura Magvető din Budapesta. Scrierile sale au fost traduse în 20 de limbi. A fost distins cu cele mai importante premii culturale din Ungaria. Romanul Sinistra körzet (Zona Sinistra, 1992) a fost tradus în 16 limbi şi urmează să mai fie publicat în alte trei: finlandeză, estonă şi bască. În anul 2004, a fost considerat de criticii spanioli cartea străină a anului.

Scrieri: A tanú (Martorul), nuvele, 1969; Plusz-minusz egy nap (O zi mai mult sau mai puţin), nuvele, 1974; Megérkezés északra (Destinaţia Nord), nuvele şi schiţe, 1978;Milyen is egy hágó? (Ce este o culme?), nuvele şi schiţe, 1980; AZangezur hegység (Munţii Zangezur), nuvele şi schiţe, 1981; Az Eufrátesz Babilonnál (Eufratul la Babilon), nuvele, 1985; Sinistra körzet. Egy regény fejezetei (Zona Sinistra. Capitolele unui roman), 1992; Vissza a fülesbagolyhoz (Întoarcerea la buhă), culegere de nuvele, 1992; Az érsek látogatása (Vizita arhiepiscopului), roman, 1999; Abörtön szaga. Válaszok Balla Zsófia kérdéseire (Mirosul puşcăriei), interviu cu Zsófia Balla, 2001.
Scenarii de film: Forró vizet a kopaszra! (Apă fiartă pe chelie!), regia Péter Bacsó, 1972; Plusz-minusz egy nap (O zi mai mult sau mai puţin), regia Zoltán Fábri, 1975; Arészleg (Secţia), regia Péter Gothár, 1994; Dolina, regia Zoltán Kamondi, 2007.

Sursa: https://humanitas.ro/autori/%C3%A1d%C3%A1m-bodor